Despre senzori, benchmark-ul DxO Mark și performanța efectivă la fotografiere

Principalii producători de aparate de fotografiat din anii de glorie ai filmului de 35 mm au deținut dintotdeauna un avantaj în ceea ce privește partea optică, față de producătorii de electronice de consum care au intrat mai târziu pe piața aparatelor digitale (își mai amintește cineva în prezent de aparatele foto HP, Brica sau Genius?). Pe de altă parte, producătorii foto tradiționali nu dispuneau de tehnologia producerii senzorilor fotosensibili, astfel că au apelat la liderii industriei electronicelor de consum: Leica utilizează senzori Panasonic, iar Nikon și Pentax, tehnologie Sony (lăsând uneori realizarea efectivă în seama altor contractori, precum Toshiba). Se pune așadar problema unor diferențe cel puțin interesante în benchmark-urile ce măsoară performanțele unor senzori similari, în aparatele diferiților producători.

În prezent, standardul de facto în ceea ce privește măsurarea performanței senzorilor îl reprezintă benchmark-ul DxO Mark, al companiei franceze DxO Labs. Problema este că, dacă în domeniul procesoarelor PC-urilor, valorile unui benchmark (fie el 3D Mark, PCMark sau SiSoft Sandra) sunt relevante pentru performanța calculatorului respectiv, în cazul aparatelor de fotografiat este mult mai dificil a aprecia calitatea unui DSLR exclusiv după performanța senzorului său.

Nu este o noutate că rezultatele testelor DxO Mark par să avantajeze DSLR-urile Nikon în fața competitorului direct, Canon, până la pragul unui scor de 95 puncte pentru D800, față de doar 81 pentru 5D Mark III.

Culmea este că, dacă ne bazăm stric pe măsurătorile DxO, până și aparatul pentru entuziaști, Nikon D7100, care costă de 2,6 ori mai puțin decât aparatul full-frame profesional Canon 5D Mark III (12998 lei în oferta F64), obține un scor mai mare, de 83 puncte.  Aceasta ar trebui, în teorie, să dovedească supremația clară a DSLR-urilor Nikon.

Nu voi insista asupra controverselor privind rezultatele ce par să pună Canon net într-o lumină proastă, alimentând speculațiile celor de la Eat My Light sau The Online Photographer... mă voi opri însă asupra unui alt aspect, pe care personal îl găsesc chiar mai surprinzător: diferențele relativ mari ale scorurilor unor aparate cu senzori identici.

Astfel, în timp ce Canon folosește senzori de producție proprie în aparatele sale, DSLR-urile (și, respectiv aparatele SLT) Nikon, Pentax și Sony utilizează senzorii produși de gigantul electronicelor, Sony (aspecte confirmate de prestigioasa publicație foto PetaPixel).

Astfel, găsesc cel puțin interesant (ca să nu spun intrigant) faptul că trei aparate din aceeași clasă, a DSLR-urilor pentru amatorii cu pretenții, Nikon D5100, Pentax K-50 și Sony SLT-A57, care utilizează toate același senzor de 16 MPx de la Sony, obțin rezultate extrem de diferite în benchmark-ul DxO.

Concret, D5100 obține cel mai ridicat scor, de 80 puncte, urmat de K-50, cu 79 și, la ceva mai mare distanță, de Sony A57, cu 75 puncte. Ce e chiar mai surprinzător este că valorile sensibilității ISO de la care apare granulația deranjantă sunt extrem de diferite, variind de la ISO 1183 pentru Nikon și scăzând până la ISO 785 pentru A57.

Ipoteza celor de la Eat My Light (http://www.eatmylight.com/dxomark-the-sensors-comparison-explained/ ) este că benchmark-ul nu ar măsura performanța efectivă la o valoare ISO dată, ci acuratețea setării acestei valor în vederea fotografierii, precum și că Nikon ar utiliza o sensibilitate reală ISO mai mică decât cea pe care o alege fotograful (cu cca. o treime de treaptă), pentru a obține o granulație mai redusă și a se plasa mai bine în scorurile de performanță.

Desigur, nu putem lua această ipoteză drept 100% adevărată, sau bazată pe analize perfect fundamentate științific... însă, dacă s-ar adeveri, ea ar justifica cel puțin parțial avantajul atât de decisiv al unei companii asupra tuturor competitorilor, inclusiv a celor ce folosesc senzori fotosensibili similari în aparatele lor.