În dimineața zilei de sâmbătă, 18 mai, am participat ca fotograf acreditat din partea Asociației ArtImage, al cărei membru sunt, la mitingul aerian organizat pe Aeroportul Internațional Cluj de Consiliul Județean omonim.
Am avut astfel acces la un careu situat la câțiva pași de breteaua pe care se deplasau avioanele înainte de a se înscrie pe pista principală, în vederea decolării. Am putut astfel surprinde întreaga evoluție a aeronavelor aparținând Aeroclubului României, Ministerului de Interne și Ministerului Apărării Naționale, dar și a parașutiștilor, care și-au demostrat măiestria în fața publicului clujean. Dar să vedem mai îndeaproape cum au decurs lucrurile, din perspectiva fotografului (utilizator de Nikon D90+55-300 mm). |
Să începem cu problema luminii... Este evident că la astfel de evenimente, dată fiind distanța la care se află subiectul, nu vom putea fotografia altfel decât în lumină existentă (probabil, singura sursă de lumină artificială ce ar putea fi de folos la un miting aerian ar fi reflectoarele unei baterii de artilerie antiaeriană, care ar fi capabile să ilumineze și latura din umbră a aeronavelor, dar aceasta e o altă poveste).
Întrucât mitingul avea loc la orele dimineții (9:30-11:30), în prima parte am beneficiat de o lumină caldă, optimă pentru fotografiere... cât timp avioanele ajungeau în poziția dorită. Aveam punctul de stație la sud de pistă, acest lucru fiind un avantaj clar; însă cum atât piloții, cât și parașutiștii trebuiau să aibă vizibilitate optimă pe parcursul evoluției lor, în majoritatea timpului au ales să își execute numerele dinspre est spre vest, având soarele în spatele lor - și, prin aceasta, pe direcția de fotografiere.
Am încercat să minimizez acest neajuns prin declanșarea în special în momentele în care aeronavele executau întoarceri, la extremitatea vestică a cursei lor. Atunci erau, pentru scurt timp, scăldate de lumina soarelui iar eu îl aveam în spate - aceasta fiind poziția optimă pentru surprinderea imaginilor cu un contrast optim și neafectate de soarele în exces. Oricum, parasolarul tip HB-57 a fost un accesoriu indispensabil, în condițiile în care am fotografiat tot timpul pe un soare dacă nu orbitor, cel puțin suficient de puternic să te dezhidrateze (aceasta în pofida unei zile de vineri extrem de ploioase).
Există numeroși fotografi care consideră parasolarul un moft, menit mai degrabă a impresiona prin creșterea dimensiunilor obiectivului folosit, sau alții care îl montează în special pentru a proteja obiectivul de izbituri; în practică, aș putea aprecia efectul său ca fiind comparabil cu a purta sau a nu purta o șapcă cu cozoroc într-o zi extrem de însorită. Iar dacă ochiul uman are o adaptabilitate ieșită din comun, cel puțin comparativ cu tehologia optică actuală, exponometrul aparatului de fotografiat ar fi indus destul de tare în eroare de razele de lumină parazite, venite de pe alte direcții decât dinspre subiectul fotografiat. Nu degeaba se spune că orice lumină care nu ajută la formarea imaginii, îi dăunează.
O altă problemă majoră a reprezentat-o viteza de deplasare a aeronavelor: dacă în cazul fotografierii automobilelor, este posibilă realizarea de panning-uri prin utilizarea unor timpi relativ lungi de expunere și urmărirea vehiculului cu obiectivul în timpul mișcării sale - având grijă să ne sincronizăm viteza unghiulară de rotație cu cea cu care subiectul va trece prin unghiul nostru vizual, altfel stau lucrurile în cazul avioanelor.
Acestea sunt pur și simplu prea rapide pentru a încerca să facem panning-uri cu ele în trecere, oriunde altundeva decât când se deplasează pe roți, pe bretelele secundare ale pistei. Din contră, am utilizat timpi de expunere cât am putut de scurți - 1/1600 - 1/3200 sec. Singurul motiv pentru care nu am redus timpul la cel mai scurt permis de D90-ul meu a fost pentru a evita să-l forțez la limită - în condițiile în care am tras un număr de 409 poze pe parcursul a doar două ore.
Desigur că ar fi fost preferabil să fi dispus de un teleobiectiv de clasă profesională, precum Nikon 80-400 mm (7399 lei în oferta F64)... totuși, nu aș putea spune că mult mai comunul 55-300 pe care îl dețin e neapărat de 6 ori mai slab. Este adevărat că focalizează mai lent (aici contând însă și aparatul, pe D90 obiectivul mișcându-se mult mai sprinten decât pe D3100) și că stabilizatorul de imagine (VR) mai mult încurcă la mișcarea intempestivă a obiectivului în urmărirea unui subiect cu o traiectorie adesea schimbătoare - motiv pentru care l-am și dezactivat după primele cadre.
La fel de adevărat este însă că, de îndată ce am învățat să anticipez traiectoria aeronavelor, am reușit să obțin unele cadre comparabile cu cele obținute cu dotări mult superioare. Este adevărat că dotarea de top ne ajută, însă dacă perseverăm vom putea obține cadre absolut onorabile chiar și cu ceea ce ne permitem, nu doar cu ceea ce ne face mașinăria de marketing a producătorilor să ne dorim.
Cel mai bine însă să vă las pe voi să vă pronunțați, după ce vă uitați la imaginile de mai jos.
Întrucât mitingul avea loc la orele dimineții (9:30-11:30), în prima parte am beneficiat de o lumină caldă, optimă pentru fotografiere... cât timp avioanele ajungeau în poziția dorită. Aveam punctul de stație la sud de pistă, acest lucru fiind un avantaj clar; însă cum atât piloții, cât și parașutiștii trebuiau să aibă vizibilitate optimă pe parcursul evoluției lor, în majoritatea timpului au ales să își execute numerele dinspre est spre vest, având soarele în spatele lor - și, prin aceasta, pe direcția de fotografiere.
Am încercat să minimizez acest neajuns prin declanșarea în special în momentele în care aeronavele executau întoarceri, la extremitatea vestică a cursei lor. Atunci erau, pentru scurt timp, scăldate de lumina soarelui iar eu îl aveam în spate - aceasta fiind poziția optimă pentru surprinderea imaginilor cu un contrast optim și neafectate de soarele în exces. Oricum, parasolarul tip HB-57 a fost un accesoriu indispensabil, în condițiile în care am fotografiat tot timpul pe un soare dacă nu orbitor, cel puțin suficient de puternic să te dezhidrateze (aceasta în pofida unei zile de vineri extrem de ploioase).
Există numeroși fotografi care consideră parasolarul un moft, menit mai degrabă a impresiona prin creșterea dimensiunilor obiectivului folosit, sau alții care îl montează în special pentru a proteja obiectivul de izbituri; în practică, aș putea aprecia efectul său ca fiind comparabil cu a purta sau a nu purta o șapcă cu cozoroc într-o zi extrem de însorită. Iar dacă ochiul uman are o adaptabilitate ieșită din comun, cel puțin comparativ cu tehologia optică actuală, exponometrul aparatului de fotografiat ar fi indus destul de tare în eroare de razele de lumină parazite, venite de pe alte direcții decât dinspre subiectul fotografiat. Nu degeaba se spune că orice lumină care nu ajută la formarea imaginii, îi dăunează.
O altă problemă majoră a reprezentat-o viteza de deplasare a aeronavelor: dacă în cazul fotografierii automobilelor, este posibilă realizarea de panning-uri prin utilizarea unor timpi relativ lungi de expunere și urmărirea vehiculului cu obiectivul în timpul mișcării sale - având grijă să ne sincronizăm viteza unghiulară de rotație cu cea cu care subiectul va trece prin unghiul nostru vizual, altfel stau lucrurile în cazul avioanelor.
Acestea sunt pur și simplu prea rapide pentru a încerca să facem panning-uri cu ele în trecere, oriunde altundeva decât când se deplasează pe roți, pe bretelele secundare ale pistei. Din contră, am utilizat timpi de expunere cât am putut de scurți - 1/1600 - 1/3200 sec. Singurul motiv pentru care nu am redus timpul la cel mai scurt permis de D90-ul meu a fost pentru a evita să-l forțez la limită - în condițiile în care am tras un număr de 409 poze pe parcursul a doar două ore.
Desigur că ar fi fost preferabil să fi dispus de un teleobiectiv de clasă profesională, precum Nikon 80-400 mm (7399 lei în oferta F64)... totuși, nu aș putea spune că mult mai comunul 55-300 pe care îl dețin e neapărat de 6 ori mai slab. Este adevărat că focalizează mai lent (aici contând însă și aparatul, pe D90 obiectivul mișcându-se mult mai sprinten decât pe D3100) și că stabilizatorul de imagine (VR) mai mult încurcă la mișcarea intempestivă a obiectivului în urmărirea unui subiect cu o traiectorie adesea schimbătoare - motiv pentru care l-am și dezactivat după primele cadre.
La fel de adevărat este însă că, de îndată ce am învățat să anticipez traiectoria aeronavelor, am reușit să obțin unele cadre comparabile cu cele obținute cu dotări mult superioare. Este adevărat că dotarea de top ne ajută, însă dacă perseverăm vom putea obține cadre absolut onorabile chiar și cu ceea ce ne permitem, nu doar cu ceea ce ne face mașinăria de marketing a producătorilor să ne dorim.
Cel mai bine însă să vă las pe voi să vă pronunțați, după ce vă uitați la imaginile de mai jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Orice comentarii, sugestii şi exprimări de opinii sunt binevenite, cât timp sunt relevante, nu conţin limbaj care să instige la ură sau discriminare etnică, rasială sau de altă natură, la fapte antisociale sau ilegale, precum şi mesajele de tip spam.
Întreg conţinutul este proprietatea intelectuală a FotografieCluj, cu excepţia comentariilor, care aparţin creatorilor lor, a conţinuturilor semnalate ca atare, precum şi a mărcilor înregistrate şi a denumirilor comerciale, care sunt proprietatea deţinătorilor lor.